Fiecare carte in parte este unica in felul sau. In paginile fiecarui volum se ascunde o poveste si o idee pe care cititorii sunt invitati sa le descopere, fila cu fila, rand cu rand.
Multe opere beletristice ajung sa devina banale prin simplitatea firului narativ sau a prezentarii. Insa sunt si opere care au o abordare unica, care se individualizeaza si reusesc sa iasa din anonimat mult mai usor. Unele nu vor fi asa de usor de parcurs, de inteles, insa vor reusi sa fascineze inca de la primele randuri si sa atraga.
O carte cumparata sau primita este cel mai bun lucru care ti se poate intampla. Nimic nu e mai frumos si mai placut decat sa citesti, sa afli diverse povesti, sa te lasi purtat de firul narativ intr-un univers unic, original.
Autorii operelor beletristice incearca in toate felurile posibile sa atraga, sa aduca noutati si sa transforme cititorul intr-un personaj, parte a povestilor transpuse in scris, in fiecare volum. Nu e suficient sa citesti sa iti placa un stil de scris, trebuie sa poti „patrunde” cat mai adanc in universul descris acol. Si sa ramai la final cu o experienta, cu un lucru invatat sau poate cu fascinatia cititorului modern care a mai descoperit o opera buna.
Cartile care ies din tipare si care isi propun de la inceput sa cucereasca sunt si cele care vor avea cel mai mare succes. Autorii nu vor neaparat sa socheze, sa atraga atentia cu orice pret, vor doar sa ofere o lucrare pe care cititorul sa o priveasca si sa o citeasca cu atentie si cu o curiozitate cat mai mare. In istoria literaturii au existat o multime de astfel de incercari, unele foarte reusite si interesante.
Daca intr‑o noapte de iarna un calator…, de Italo Calvino. Romanul este despre cititul romanului. Si esti intrerupt de atatea ori incat incepi sa te intrebi daca nu cumva nu ai cum sa mai citesti pana la capat romanul. E un roman in roman, in roman, ca o matriosca. Dar se poate citi daca ai rabdare si memorie buna.
Dupa o introducere in care autorul ti se adreseaza direct, incepe si romanul, care se tot intrerupe fara niciun fel de avertisment. E vorba pana la urma despre un cititor care incearca sa citeasca o carte.
Toate capitolule impare au adresa la persoana a doua si explica pe indelete cum se comportam cititorul care vrea totusi sa citeasca urmatorul capitol. E tipul clasic de metaroman, cu o structura sintactica pe care o vedem combinata cu povestea in sine, cu firul narativ.
Sotron, de Julio Cortazar. Avem un volum cu 155 de capitole, la inceput ai instructiuni complicate despre doua abordari diferite ale romanului, in privinta lecturii. Prima data ni se sugereaza sa citim capitolele 1-56, sa ignoram insa toate celelalte 99 de capitole.
A doua abordare ar fi sa ne inchipuim un sotron prin carte, sarind de la un capitol la altul intr-o maniera aleatorie. Cele 99 de capitole care raman pe afara cuprind multe „goluri” pe care nu avem cum sa nu le luam in considerare. Cu siguranta nu gasesti alte carti cu o astfel de structura si cu propuneri atat de ciudate.
Finnegan’s Wake, de James Joyce. James Joyce este prin definitie un autor caruia ii plac provocarile. Operele sale se citesc destul de simplu pentru ca intelegi cuvintele dintr-o pagina, asta desi structura si contextul te cam depasesc.
Prima propozitie din carte este si cam singura pe care o intelegi usor, pentru ca restul cartii va fi destul de confuza in toate privintele. E cel mai greoi roman scris vreodata, e unic 100% si e foarte greu de parcurs daca nu ai cunostinte solide de engleza si nu intelegi in profunzime aceasta limba.
Lectii de dans pentru avansati in varsta, de Hrabal Hohumil. In roman e vorba despre un batran care incearca sa intre in discutie cu niste femei, pe o plaja, spunandu-le povesti din viata lui. Ce e unic aici, v-ati intreba? Intregul roman e construit in jurul unei singure fraze foarte lungi.
Deci cand cineva se tot plange ca nu termini propozitia cum trebuie la scoala ia cu tine aceasta carte si cu siguranta vei face o impresie… Cum o vei citi, depinde doar de tine, dar te obisnuiesti daca nu tii asa de mult la capitole, la topica si la o multime de blocuri de text imprastiate pe toate paginile, cu punctuatia de rigoare.
Mezaninul, de Nicholson Baker. In filme am vazut de multe ori miscarea in reluarea sau efectul de slow motion. Izolezi un moment in timp si il explorezi cat poti de mult. Romanul Mezaninul se desfasoara practic in mintea unui individ care lucreaza la birou si care revine de la pranz si ia un lift un etaj.
Toata cartea este despre gandurile lui dupa ce pleaca de la pranz, e despre ce a mancat, ce citea, ce facea, ce a facut dupa ce a iesit de unde a luat masa etc. E un ping-pong continuu care te amesteste la un moment dat. Ce e de remarcat la acest roman este ca niciodata nu pare fortat tot ce citim sau ce e scris, stilul autorului e unul formidabil.