Derdelusul de iarba. La Tara


Tin minte, si nu ca ieri, dealul din fundul curtii si cararea ingusta, cit un spate de om, lunga de vreo suta de metri, strajuita de gardurile din ochi de sirma. La inceput, cararea aia era curata, pamintul batut era ca-n palma, doar frunze de salcim si iesirea lina spre deal. De la un an la altul, pe masura ce Ei au imbatrinit si baietii s-au rarit, poteca devenise tot mai anevoioasa, bolovanoasa, ca o mica jungla, iar din gardurile de sirma muscau scaietii si urzicile. Ajuns in buza dealului ma puteam tavali prin iarba grasa inaltata lejer pina la genunchi, iar potecile in sus imi erau stiute, mereu aceleasi, printre merii, pe atunci bogati. De la un an la altul, iarba imi parea tot mai arsa, nu mai era nicio poteca, parca cineva intrase cu plugul chiar si acolo iar merii se rareau si ei, unul cite unul uscati la vederea pirjolului. Cred ca nici bataliile noastre, cu mere la-ndemina, nu i-ar fi putut imputina intr-atit. De undeva mai de sus, pret cit de o goana sanatoasa, ne strajuia un nuc grozav, atit de falnic incit respectul pentru el dusese din an in an vorba ca nu e bine sa incerci sa te cateri spre cuiburile lui cu nuci. A fost singurul copac respectat ca un om pe care l-am cunoscut, singurul sub care, trecatorii de-acolo, cu sapa sau coasa in mina, isi dadeau jos palaria. Nu stiu daca nucul ala ar mai avea azi puterea aia sa strajuiasca ceva, pe cineva… Pe ici pe colo in trupul asta de deal gaseam si destule viroage, cazemate de pamint in care sapam transee sau bordee pentru caloienii din verile cu arsita… In dreapta, cum priveam spre culmea mereu prea indepartata, culmea dulce cu struguri in siruri cit orizontul, in dreapta era urcusul abrupt, spre virful ca o reduta pe care zaceam intins cu orele privind, ca dintr-un sezlong de iarba, tot satul asternut la picioare. Casele aliniate, ulitele, soseaua asfaltata dintre ele, acoperisurile din tabla, rosiatice, argintii sau verzi. Le puteam de acolo, de sus, prinde intre aratator si degetul mare si puteam auzi bine pina si mersul lantului pe roata de fier a fintinilor, rumegatul molcom al vitelor sau caprelor, ca sa nu zic ca o voce mai hotarita parea sa fie acolo, la un pas. Asa liniste era, in copilaria aia de atunci… De multe ori, de pe piscul ala de deal ne porneam intinsi pe saniile noastre de iarba, mestesugite din doage albastre furate din butoaie de vin… Ne intreceam cu iezii, iar de mine tinea mereu aproape Bobi, catelul alb-pufos si atit de viu incit, si dupa ce nu a mai fost, l-am clonat ani la rind si cred ca as putea sa o mai fac si astazi… Niciodata derdelusul acela nu a fost unul de zapada ci numai de iarba. Iarba nevestejita. De la un an la altul, reduta aia de deal mi-a parut tot mai cocosata, mai darimata… Poate pe masura ce, din virful ei a coborit cimitirul, pe care niciun gard nu l-a mai putut incape. Cimitirul ala pe care-l priveam in gluma si ale carui porti, atunci cind se deschideau, dadeau pentru noi gasca de copii adunati de la oras in fiecare vara, semnalul de zbenguiala si veselie, ca la nunta, cu chiote acoperind neintelesele bocete… Doar cimitirul ala a mai ramas La Tara, coborit pina-n prispele caselor… Ale caselor dinspre care nimeni, de mult, nu a mai primit nicio veste.

Alexandra

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Post

Regia, scenariul, decorurile, actorii…

Fri Feb 14 , 2020
Ma intreb citi dintre cei care au urmarit ieri circul din Parlament si din culisele puterii, „date pe surse, iau in serios ceea ce se intimpla sau, mai mult, cred intr-o tabara sau alta. Am vazut cum a fost atinsa o noua culme a demagogiei, a politicianismului acestui an fatalmente […]