Nu m-as fi dus la filmul Ingeri si demoni daca nu as fi fost ademenita subtil de o prietena, dar acum nu imi mai pare rau. Nu ma duc unde se duce multimea, la evenimentele despre care toata lumea vorbeste, insa de data asta m-am dus la film pentru ca eram oarecum curioasa si intrigata la care chestii am auzit despre… Filmul nu exceleaza in efecte speciale si in definitiv nu despre asta este vorba, ci despre felul in care este transmis mesajul, de felul in care este ajutat cititorul sa inteleaga. Marturisesc ca nu am citit cartea, pentru simplul fapt ca il prefer pe Umberto Eco lui Dan Brown. Insa dincolo de carte sau de aspectele pe care banuiesc ca cei care s-au uitat la film le-au urmarit mai era ceva. Acel joc fin al replicilor care iti deschideau drumul catre final. Marturisesc ca nu am reusit sa imi dau seama cine era cu adevarat capul intregii actiuni pana in final, desi am anticipat de fiecare data urmatoarea miscare. Actorii au jucat foarte bine, eu reusit sa pastreze suspansul. Actiunea filmului (caci despre asta vorbesc lasand la o parte cartea) a mers dupa tiparul atator zeci de filme vizionate de-a lungul timpului si e imposibil sa nu iti dai seama de felul in care au fost insirate evenimentele (asemeni margelelor dintr-un colier) pentru a crea suspans si mister, insa diferit a fost jocul mintii. S-a mers mult pe chestia asta. Dincolo de actiunea propriu-zisa s-a mers mult pe psihologic. Intre personajul principal si toti cei din jurul lui erau create niste ite, legaturi fine cu care greu le puteai deslusi, doar daca erai atent la replicile atat de evidente, dar marcate profund de ironie si jocuri de cuvinte. Nimic din limbajul trupului nu l-ar fi tradat pe adevaratul vinovat in afara de ceea ce stia. De aceea si lui Robert Langdon, interpretat de Tom Hanks, care cunostea atat de multe lucruri i-a fost greu sa desluseasca singur adevarul. De aceea acest joc al psihologicului imi aminteste de romanul lui Umberto Eco- Numele trandafirului. In ciuda faptului ca amandoua personaje principale cunosteau atat de multe lucruri ca sa ajunga la adevar, au scapat ceva, si doar intamplarea i-a adus, intr-un final, la cunoasterea lui. Uimirea profesorului Langdon a fost aceeasi cu cea a lui Gugliermo care, afland adevaratul vinovat, isi da seama cu tristete si dezamagire ca inteligenta si cunoasterea nu l-au ajutat decat sa parcurga sirul evenimentelor si ca doar intamplarea le-a deschis ochii, ca sa spun asa. In fine, filmul mi-a placut, merita daca esti atent si stii unde sa te uiti, insa nu stiu daca asta ma va convinge sa citesc si cartea.E mult de vorbit despre film, despre efecte, imagini, personaje, etc, dar am preferat sa ma limitez la ceea ce am considerat eu a fi mai important dincolo de toate aceste lucruri care iti sar in ochi din prima.