nu stiu daca imi plac sau daca ma intristeaza siteurile de decoratiuni interioare. cert e ca sunt intotdeauna tentata (mai ales in diminetile de sambata, derulate cu incetinitorul, prilejuri de high hopes si de discursuri proiective marete) sa ma pierd pe holurile unor case in care nu voi intra niciodata si care servesc drept icons pentru ceea ce poate purta, in virtutile standardelor estetice- oricum chestionabile si bla- de azi- eticheta bunului gust. mi se pare interesant un aspect pe care nu l-am dezvoltat niciodata altfel decat intr-o nisa de senzatie cu un minim suport scenaristic: aparatul de fotografiat zaboveste pe suprafetele alea aliene, nelocuite, absolut curate si proaspete, ca blocurile din visul acela recurent al meu, noi noute, vopsite-n culori vii cu multe decade inainte de-a trece ei pe-acolo, asteptandu-si zadarnic un calup de locatari care au uitat/au renuntat sa le ia in folosinta, si aceasta din pricini ce parca plutesc in aer si pe care noi (un plural colectiv generic, intrucat multe dintre visele mele au o componenta dinamica as in se petrec in vehicule si-mi lasa senzatia ca am avut acces la foarte multe, ca am ingurgitat zeci de imagini in viteza, asta e de fapt un vechi deziderat al meu, sa prind cat mai multe cat mai din zbor) , turisti ocazionali printr-un ghost town care nici n-a apucat sa fie, de fapt, un oras in adevaratul sens al cuvantului, ramanand deci, ceva de genul unui simulacru (totul mort si inviat dinainte) nu-ncercam sa ni le explicitam sau verbalizam. dar apoi? pentru ce fel de vieti sunt teatre si decoruri camerele acelea respirand aerul unei utopii aproape realizate? cine sunt oamenii care le dau sens si functionalitate, cei care le transforma in mai mult decat obiectele unei admiratii si aprobari tacite, axandu-si atentia asupra scopului lor utilitar? discursurile beneficiarilor contextelor astora voit fericite- paradisurilor astora artificiale- asa cum apar ele in planul revistelor de specialitate, suna atat de fals si atat de cautat incat nu pot sa nu ma intreb daca lumea asta nu-i un sol de the island promisa ca surogat al unei tinte mai reale si mai abordabile decat mecanismul autodistructiv caruia ne supunem, vrand nevrand, prin proiectele nerealiste la executarea carora muncim zile lumina.
suntem nefericiti pentru ca stim ca the dreamhouse e un fel de viata de apoi a apartamentelor inchiriate, a camerelor locuite provizoriu, de fapt, a intregului nostru proviziorat cu titlu iluzoriu de confort. la fel cum a dreamhouse nu e conditia necesara si suficienta pentru a dreamlife, si niciunii dintre noi nu avem certitudinea ca vaza aceea nu zace acum tandari intr-un tomberon din spatele casei- dezastru palpabil al dezastrului emotional generator de certuri furioase intre norocosii posesori ai acelei echilibrate si armonioase fericiri indoors. poate ca cea mai buna ilustrare a deconstructiei (corecte sau abuzive) a acestei ipocrizii de marketing (menita sa-ti arate o alta fata a mizeriei tale decat aceea hranita de fotomodelele din vogue) ar fi interioarele decrepite surprinse de michael eastman in a lui vanishing america. yet, nu ma pot abtine sa nu spun ca imi doresc asa ceva, vai, din tot sufletul meu de fata de anii 50 (varianta lor din USA) nimerita nu stiu cum in Romania inceputului de secol 21 si al carei secret intunecat si creepy ar fi cel concentrat de textul unei piese ca aceasta cantata de cocorosie
Ill iron your clothes
Ill shine your shoes
Ill make your bed
And cook your food
Ill never cheat
Ill be the best girl youll ever meet