Inca mai astept clipa alienarii – momentul in care mana-mi se va simti straina de mine. Sa ma uit la ea cu nonsalanta unuia proaspat iesit de sub dusul juisarii. Ea sa alunece fara sunet pe hartie. Deocamdata o folosesc la actul alegerii celui mai bun pix. Prinse in furia electorala pixurile uita de ele. Atunci mana trebuie sa intervina si sa le potoleasca printr-o interventie ferma – ori fortezi scrisul, ori iti infigi pixul in gura sau in orice alt orificiu cu caracter public. A inceput iar sa ninga si imi tiuie urechile intre acesti patru, cinci, sase pereti, cati o fi ca le pierd sirul la clipire. Nu contenesc sa imi ofer politicos un loc. Eu, la fel de galant ca si mine, refuz. “Refuz, draga. E un singur scaun. E al tau.”…”Dar ce e al meu e si al tau, scumpul meu amic.” Sunt suspicios, recunosc. As vrea sa nu afle, dar nu il cred cand imi vorbeste asa. Si acum il privesc. S-a asezat si scrie. Treburi lumesti. In schimb eu ma ocup cu probleme cu adevarat importante. Postați pe blog!
Postați pe blog!
