Inca mai astept clipa alienarii – momentul in care mana-mi se va simti straina de mine. Sa ma uit la ea cu nonsalanta unuia proaspat iesit de sub dusul juisarii. Ea sa alunece fara sunet pe hartie. Deocamdata o folosesc la actul alegerii celui mai bun pix. Prinse in furia electorala pixurile uita de ele. Atunci mana trebuie sa intervina si sa le potoleasca printr-o interventie ferma – ori fortezi scrisul, ori iti infigi pixul in gura sau in orice alt orificiu cu caracter public. A inceput iar sa ninga si imi tiuie urechile intre acesti patru, cinci, sase pereti, cati o fi ca le pierd sirul la clipire. Nu contenesc sa imi ofer politicos un loc. Eu, la fel de galant ca si mine, refuz. „Refuz, draga. E un singur scaun. E al tau.”…”Dar ce e al meu e si al tau, scumpul meu amic.” Sunt suspicios, recunosc. As vrea sa nu afle, dar nu il cred cand imi vorbeste asa. Si acum il privesc. S-a asezat si scrie. Treburi lumesti. In schimb eu ma ocup cu probleme cu adevarat importante. Postați pe blog!
Postați pe blog!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *