S-a spart clipa. S-a crapat undeva pe margine spre rasarit in doliu de heruvimi. Auzeam amandoi cum paraia clipa anuntand potopul. Stiam ca va muri, se va opri si cerul va ramane inchis pana cand buza mea, cea de jos, se va desprinde din stransoare. Doar pana a doua zi am voie sa sarut. Demiurgul zace ciuntit pe o banca in parc. Ca un bibelou de portelan din timpuri prafuite priveste pofticios demersul organelor noastre. Face bube dulci la gura pana dimineata. Si noi doar gandeam la fel, nasteam la fel, vorbeam la fel, muream identic. Taci… de maine clipa invie ca un crist trist. De maine se porneste potopul. Si va ploua in noi toti si inafara noastra-i seceta de crapa trupurile. Se muta cetele de ingeri in cer si suna ca placi imense de piatra mayasa macinand esentele noastre ca pe boabele de grau. Se naste painea pentru noi. Si imi venea sa musc din tine ca din miez de paine in noaptea aceea, sa te framant pe cerul gurii, sa ma imbrac in coaja. Tacerea din pietris ne imbraca de frica frigului. De maine toti vom fi niste straini potopiti in noi. Ploua cu mine in tine, ploua cu tine in el, ploua cu el in noi toti si purcedem spre framantatul apelor. Eu plou, tu ploi, el ploua…Mi-e buza incremenita, cremene pe plita sufletului tau. Mi-e trupul fierbinte si gandul autoflagelat de rusinea rusinii gandului trupului supraexcitat. Imi urla tacerea in dorinta ei de a tacea ca strigatul turbat. Si inima pompeaza sangele nostru in baltile ramase intre noi de la potop, in timp ce in cer cetele de ingeri ne mesteca dorintele noastre intre dintii lor de lapte. A fost frig doar inafara noastra. Putem merge linistiti acasa – de-acolo, de sus, se ingana potopul.
